July 1

Dialog într-un codru… nu prea verde

Insensibil şi solitar, un bătrân sultan-arţar, scârţar, doar asculta, frunzele foşnind a bârfă grea:

-         Ce găunos moşneag ne ţine! Pe lângă scorburi, ce ruşine!

-         Soro, păcat de mine şi de tine! Cu frăgezimi şi cu nervuri, cu tinereţe şi cu nuri, cu fine clorofile trăsături…

-         Că bine zici! Ce bine-ar fi să fim şi noi în alt harem!

-         S-avem stăpân vreun tei boem! Să ne îmbete cu miresme, pe noi, tinere mirese şi să ne legene berbant pe-un tănăr ascuţit versant,din ramul lui vânjos, să ştim că n-o să picăm jos, niciuna dintre noi, din frica ploii de apoi….

-         Sau a vreunei tinere brume nebune!

-         Păcat că nu suntem ace de brad sau cel puţin creştine! Fiecare frunză cu copacul ei… stăpână pe buget şi pe idei; să aibă fiecare muguraş, de copilaş, o pensie de urmaş!

Că, ei nu au nicio vină! Apar din scoarţă şi lumină, din fotosinteză, cum scrie la Geneză.

Prima frunză, legănându-se pe peţiol, tăcu privind în gol. În mintea ei se perinda  Adam şi cu nevastă-sa şi fructul interzis din pierdutul Paradis:

« Frunza, pe atunci, era primordial costum, acoperea puţin şi nu ştiu cum, păcatul făcut pe furiş, prin luminiş, prin lăstăriş… »

Bătrânul arţar, cuprins de furii şi de spasme, nervos pe femininele fantasme, se scutură vertiginos. Jos, lângă trunchiul găunos, un maldăr gros de frunze veştede treceau grăbit în altă vreme….

* * *

 Pământul, realist, le primea, le amesteca, le putrezea…

Nu era loc de închipuiri cu frunze şi nuntiri, cu o mie una de basme şi cu alte mariaje-fantasme…

Era doar o trecere oarecare a Firii spre alte lumi precare, o repetabilă-ntâmplare.

Era doar un amestec de materie atrasă gravitaţional, într-un codru tradiţional,

De-un arămiu tomnatic şi banal.

 

Ultime zboruri, în nervuri

„O frunză dusă de vânt seamănă adesea cu o pasăre.” (Goethe)

 

Două frunze s-au desprins de lume

una verde-verde, cealaltă galbenă

călătoreau de pe ram spre pământ, vrând-nevrând,

prin ploaie şi vânt.

Deşi nu sunt surori, cad împreună,

la umbră de lună.

 

Destinul le-a trimis pe pământ

într-o noapte de toamnă.

Dinspre câmpie, adevăruri vechi

aleargă prin iarbă trezind

păsările cu pene arse

care vin să fure amintirile

din vremea când cireşii înfloreau prima oară.

-         Te doare? întrebă frunza verde-verde

-         Mă doare. Am crezut că voi cădea spre cer

                                            * * *

Cealaltă nu mai întrebă nimic. Era prea târziu… Era lut. Mut.

Gata să primească ploaia…şi alte frunze.

 

Florin Gusul