July 18

Capac pentru oala cu chișleac – 2012

Am să mă uit la cer

În fiecare noapte
stelele renasc conturându-te
pe reperele tot mai lacome
ale sufletului meu
lacom de lumină

în fiecare dimineaţă
soarele înverzeşte
sub tălpile mele de pelerin
idolatru
iscodind potecile
amiezii şi ale asfinţitului

am să mă uit la cer doar
ca să-l putem îmbrăţişa
împreună

Am uitat să-mi amintesc

Am uitat să-mi iau pastilele
şi părul mi-a albit
de gânduri ascunse
de umbre trecute
prin constelaţia Uitării

parcă mai ieri îmi călcai umbra cu inima
ce mult a trecut
ţi-am uitat chipul
ţi-am uitat râsul
iar numele tău
a trecut pe cer
ca o stea în cădere

am uitat să-mi amintesc
plecările
cerul e cum l-ai lăsat
inima-mi cântă la fel
iar eu sunt altcineva
mai inutil şi
pregătit de plecare

aştept să-mi trimiţi Uitarea să mă ia

Amintire

Ai gustat
din dimineaţa soarelui
şi ai cântat rugăciuni
ai atins curcubeul
şi ţi-au rămas degetele
răşchirate pe cer
degetele
ca nişte tăciuni ireali
ai îngerilor stinşi
la picioarele tale

ai iubit infinitul
şi te-a durut întunericul
de sub tălpile lui Dumnezeu
îngenuncheat să culeagă
din inima ta o ultima floare

Ascultă-mă, iubito

Ascultă-mă, iubito,
eu sunt vântul ascuns
pe laiţa de sub streaşină
şi ploaia
privind în ochii tăi
şi îmbrăcându-te-n umbre

ascultă
cum cerul sărută malul îndepărtat
al pământului
dezlănţuind cosmice talazuri
asupra orizontului
apropiat

ascultă şi priveşte, iubito,
în zarea albastră
spre câmpiile fluide ale cerului
un curcubeu te caută
pe umeri ducând flori
şi zeii se spală
cu roua ochilor tăi

Cea mai frumoasă poveste

Tu eşti cea mai frumoasă poveste
şi cea mai grea încercare
din viata mea
cosmică

deasupra ţărânii
inflorescenţele ei
pălesc de invidie

Clipele cască a somn

E toamnă iar
frunzele se duc în veşnica
odihnă a frunzelor
ca să viseze
urmele paşilor tăi
pământul udat de zâmbetul tău
ca o trecere

ştiu
te dor frunzele
întoarse în veşnicie
sub paşii tăi
e toamnă
şi clipele cască a somn

E prima dată

E prima dată când mi-e frig
când vii sau pleci

ai fost totul
şi puteai să fii
ultima mea prăbuşire
în cerul îndepărtat

Eu nu sunt vegetarian

Dorm pământenii
şi câinii urlă a mort
când eu caut
la sânul perfect
laptele lunii

port marginea viselor tale
fără efort
lupii-mi venerează agonia
când îmi rănesc mortal urechile
ascultând simfonia şoaptelor tale
şi îmi ascut dinţii zâmbind

eu nu sunt vegetarian
îmi plac sânii albi şi rotunzi
îmi plac şoldurile bine gătite
buzele senzuale şi ochii căprui

când dorm pământenii,
eu nu dăruiesc niciodată flori.

Fără tine, nu e nimic

Când îmi zâmbeşti
nici îngerii nu mai cântă din liră
tremură nourii şi cad
îngeri pe sufletul meu

iubirea-i lacomă
incomensurabilă trăire
dans cosmic înfăşurat în
perdele de stele
ivite pe cer doar pentru tine

Frică

Mi-e frică de întuneric
şi de mâine
de întunericul lui mâine
pe care îl pândesc
în fiecare noapte de dragoste

am ochii larg deschişi
nici nu te mai văd, iubito,
cum respiri negrul dens din zare
şi cum te cuprind apele tulburi
ale fricii mele neostenite

am îngheţat de când aştept
lumina şi veşnicia zâmbetului tău
am părul alb de când dorm lângă tine
iubito

Îmi placi

îmi place când ești nebărbierit,
cand ești în negru,
când te uiți la mine,
când ești politicos,
când razi, deci mor când razi.

Aș putea să fiu a ta,
când râzi cu pofta,
îmi placi,
când iți amintești,
îmi placi ieri, îmi placi acum,
îmi placi când mă placi,
îmi placi gelos, ești?

îmi placi în cămașă,
îmi placi mâncând…
cu șapcă, clar cu șapcă.
îmi placi în gând,
îmi placi când țipi,
îmi placi preocupat,
îmi placi noaptea,
nu mai gândesc,
aș putea să fiu a ta.

Îngerul

îngerul meu
a uitat de mine:
îi cad penele
nu mai cântă din liră
e plictisit
şi aura i-a căzut în genunchi

va trebui
să am eu grijă
de îngerul meu

Iubito

Iubito, ţi-s ochii atât de frumoşi
şi-mi place enorm şi profund cum miroşi
ţin capu-n balans pe genunchii-ţi uituci
iar ceru-i spuzit de cuiburi de cuci

Iubito, ai glasul atât de duios
şi-atât de răscruce sub cerul frumos
încât pironit de el pe pământ
simt cuiele-n palmă adiere de vânt

la piept când te strâng, stigmatele ard
iar tu le înfăşuri în săruturi şi fard
spre zările zării fug munţii desculţi
când numai stigmatele pari să le-asculţi

iar marea cea mare şi vântul cel vânt
te ştiu numai crucea de pe care te cânt
de parcă mi-ai ţese în piept primăveri
de parcă-ai fi mâine mai mult decât ieri

de parcă-aş culege de pe cer nişte flori
mereu îndrumat de îngeri prin sori
spre roua celestă zămislită de zei
să nu doară stigmatul provocat de femei

Pe limba ochilor

Uite cum plouă pe cer
când te iubesc
picături de cer strigă la geam
picioarele ţi-s reci
şi ţi le-ncălzesc cu silabe
te iau în fraze şi te privesc în ochi
cuvânt cu cuvânt
până la începutul poemului

uite cum ne privesc nourii
cum te cuprind din fiecare vers
desprins cu toporul din trupul poemului
picături de cer strigă la geam
iar ochii ni se iubesc în tăceri
până la ultima silabă
a poemului nescris

Mi-a zis tata

M-am îndrăgostit
pentru o noapte.
Un debut de nebunie
pentru-o ora și jumate,
am zăcut în agonie
cu un junghi micuț în spate.
Au trecut vreo doua zile
și au fost ceruri senine,
am primit un telefon,
mă sunai de pe balcon:
“Dragul meu, bla, bla, povești,
nu cumva nu mă iubești?
Că am un sughiț mamar
și în gură-un gust amar.”
“Draga mea, e ora șapte,
te-am iubit în doua acte.
niciun gând nu mă alină
când îmi fac penicilină.
Tu îmi pari a fi străină.”

Măi, băiete, mi-a zis tata, vezi?
noaptea nu știi ce iubești.

Nevoi personale

E nevoie de o noapte
pentru a se face zi
e nevoie de întuneric
pentru a se ivi soarele
e nevoie de un bătrân
ca să te simţi tânăr

nu ai nevoie de timp
pentru a te îndrăgosti
dar ai nevoie de ani
ca să cunoşti dragostea

ai nevoie de un gând
pentru a rosti cuvântul

Nu contează

Nu contează ce spun
contează ce fac
atunci când stau şi ascult
pietonii desculţi
numărându-mă
numărându-i

de o veşnicie nu ţi-am
mai auzit paşii pietonali
insensibili la cadenţările
ritualice ale vremii
prea multe nopţi
prea multe zile
am pierdut
aşteptându-te

Plouă

Plouă-n ochii tăi tăcuţi
focu-n sobă lin horeşte
tu fumezi şi nişte umbre
umbra mea le adumbreşte

gust amar şi-apoi plăcere
pentru simţuri şi clipite
focu-n sobă smalţ ceresc
a-ncetat să se agite

plouă tot mai inutil
focu-n sine s-a răpus
tu aprinzi cerul cu ochii
şi mă cauţi, iar eu nu-s

Protest inutil

să-mi plângă mama, când
nici focul nu mai arde-n sobă.
Când frații mei
mângâie foamea și trăsnetul
furtunii bate-n dobă
protestez
argat rapsodic.
În mintea mea doar ochi, și-s triști,
și tristă-i țara asta,
mamă…
Sunt toate și toate ne lipsesc,
ard vise
ce mi-au luat
veneticii rahitici.
Protestez,
dar n-am să plec,
de veacuri sunt aici
bunicul, tata și-acum eu
vă spun:
Pământul e al meu!

Rece

Sunt rece şi nu-mi trece nicicum
gândurile mele susţin calotele glaciare
încă din preistoria
dragostei

rece întuneric în piept
sfâşie cu o gheară abisală
în ochii mei reci se scufundă
glaciaţiile primordiale ale
dragostei

Ritual amoral

Dau o lacrimă
pentru o oră de somn
şi-mi vând eu-l pentru o carte
când inima-mi cântă că e verde
în ochii tăi
iar eu iubesc
visând nebuneşte
să uit uitarea

Sub petardele pleoapelor tale

Atât de tare mi-ai schimbat
fizionomia încât nici
mama nu mă mai recunoaşte
sub petardele prea negre
ale pleoapelor tale

atât de tare m-ai înstrăinat
încât şi cartea de identitate
se schimonoseşte la mine
de sub gesturile tale de tigroaică
sălbatică

atât de tare mi-ai schimbat
sufletul încât trec pe lângă el
ca pe lângă un vrăjmaş de moarte
înjurându-l cu fervoare:
florin guşul! florin guşul!

Surâsul hiroștimei

Ai un zâmbet de fată de la ţară
când te ţin de mână lângă pârâu
şi te mint romantic

la lumina lunii îţi cânt
acompaniat de vietăţile apei
iar tu mă calci pe picior
dansând cu
luceafărul de ziuă

e târziu
ai un zâmbet de fată de la ţară
şi mă minţi feciorelnic

Trecut

Să gonim tristeţile
din albul desăvârşit
prin care îngerii vorbesc

e dimineaţă
eşti lângă mine
şi şoapta-ţi aidoma dimineţii
te-nvăluie în mister
iar stropi de rouă
ademenesc lumina
când te-nfiori ca o vioară
deasupra umbrei tale

mă ameţeşti ca vinul bun
şi-n neostenitul lor umblet
nourii mă tot întreabă
cine eşti

Umbra ta şi nori de ploaie

Nori de ploaie, vinu-i vechi,
umbra ta s-a dus cu fumul
şi-a rămas numai parfumul
unor suflete perechi

umbra ta şi nori de ploaie
se rotesc prin încăpere
într-un dans ca o părere
ce de suflet mă despoaie

umbra ta în mine plouă
şi te strâng la piept doar umbră
doar nelinişte şi sumbră
sferă despicată-n două

şi tot plouă pe conturul
frumuseţii tale sfinte
ruginind nişte cuvinte
dobândite precum furul

de iubiri cu ploaie-n geamuri
şi cu vin atât de vechi
precum umbrele perechi
ce foşnesc prelung prin ramuri

 

Fata cu vioara

Trenul isi drese glasul si suira pentru ultima oara, aratandu-si intentia de a parasi gara. Cu un ultim efort o fata cu o vioara, aruncata neglijent pe spate se agata de ultimul vagon si urca cu un zambet de satisfactie.
Ufff, reusise si de data asta. Se aseza pe ultima bancheta, puse cu grija vioara langa ea isi ridica gulerul de la haina tremurand si se ghemui resemnata. “Doamne ce frig este”, gandi, “ce-as mai dormi macar zece minute!” Inchise ochii si se gandi ce zi grea o asteapta. Incepura sa o doara genunchii. Privi indiferenta prin geamul vagonului incercand sa distinga ceva prin praful care se uita la ea arogant. Copacii intristati si ei, cu privirile lasate, defilau parca rastigniti prin fata geamului, adancind si mai mult tristetea in saracia din jur. Se intinse si atinse vioara care se misca lovindu-se de spatarul scaunului. Se uita la ea cu drag, era singura prietena pe care o avea.
- Biletele la control, biletele la controol…
Se trezi brusc, atipise pentru un moment. “Oare cat era ceasul?”
“Nasul”, o namila paroasa cu burta mare si cu o mustata ca un palmier se apropie de ea luminand vagonul saracacios cu o lanterna rusesca, probabil mostenire de la tatal lui care si el a fost candva “nas”, o privi si o recunoscu. Era micuta cu vioara. Composta impasibil si cu un gest reflex biletul, mormai un “buna dimineata” si se facu nevazut in intunericul din vagon. Ramase din nou singura cu gandurile ei si trenul asta abia se misca… “Cat o fi ora?”

Locuia la tara si, ca in toate satele, plictiseala era tratata ca distractia de baza. Muncise mult ca sa reuseasca la liceul de muzica, poate si pentru faptul ca scapa de stresul de acasa si de vecinii ei care nu stiau decat pamant, pamant, pamant si vodca. Nu dorea sa fie ca ei. In sufletul ei nici nu incapea indoiala ca se nascuse intr-un loc in care nu se integra. Parintii o iubeau, dar o tineau in lanturi, neintelegand libertatea din fiinta ei sau poate intelegeau prea bine si incercau sa o protejeze de greseli. Oricum, nu-i intelegea. S-a bucurat enorm cand a vazut rezultatele la examen. Simtise atunci pentru prima data mirosul libertatii prin toti porii. Scapa de acasa! Reusise cu munca ei, doar ea.
Trenul facea vocalize: fa, fa, sol, miii, ii trecu prin minte. Ii placea vioara, ii placea sa cante, daruia bucurie celor care o ascultau si se simtea la randul ei fericita. Trenul scartai din toate incheieturile si incepu sa franeze.
Se vedea gara in lumina diminetii. Pe placuta de la intrare scria cu albastru ruginit, “Bine ati venit in Pai City”.

Cobora cu greu din trenul ruginit. Cativa baieti ii aruncau priviri jucause si zambete malitioase. Se simtea bine. Luneca pe gheata de pe trotuar si cazu in fund, in spatele ei fluieraturi si rasete. S-a inrosit de nervi, dar de data asta nu intoarse capul, cu toate ca ar fi vrut sa le spuna ceva de dulce. Baieti de la oras! Vai de mama lor.Porni cu pasi mari spre scoala mangaind vioara.
In curtea scolii harmalaie mare, doi colegi se certau probabil pentru o fata si agitau spiritele in jurul lor, toti asteptau bataia si o incurajau prin strigate. Trecu zambind pe langa ei si gandi in sinea ei ca se bateau degeaba prostii, fata va merge oricum cu amandoi. Se auzi strigata, colega ei de banca alerga spre ea cu zambetul pe buze.
- Nu facem prima ora, hai sa bem o cafea!

In barul din spatele scolii cativa matinali asezati la o masa aruncau priviri indiferente, ridicand doar pentru o clipa privirile de la paharele lor cu licoarea lui Bachus. Luara cu asalt doua scaune de plastic verde, la moda in Pay City si se asezara la o masa in coltul cel mai negru din bar. Barmanul, care a uitat sa scoata perna de pe fata, veni cu doua cafelute care improspatara aerul din jurul lor. In cateva clipe tigarile ardeau si zambeau fericite la aburul din cafea. Discutara despre prietenii lor si de finalul de saptamana care a fost un esec total. Au fost la o petrecere si baietii au luat-o pe alcool, toata distractia degenerand intr-o cearta generala. Fetele plecara toate lasand masculii infierbantati de zeul alcoolului sa se descurce singuri.

Soarele isi arunca cateva raze singuratice prin geamurile barului, privind la fete cu superioritate rece ca gheata. Profitand de razele razlete ale soarelui s-au hotarat sa mearga in parcul din centrul orasului. Pe o banca, doi indragostiti isi schimbau adn-urile si se priveau de parca se vedeau prima oara. Isi aminti de ochii prietenului ei. Nu vazuse la el decat ochii, ochii albastri si curiosi. Cand l-a cunoscut avea prietena, nu a contat prea mult, asa era ea, cand ii placea ceva, lua si gata. Intotdeauna i-a placut sa-si incerce puterile. Se bucura de libertatea obtinuta si profita la maximum. Nu a stiut niciodata sa aleaga, isi urma doar instinctul.
Cateva ciori melomane o readuse in realitatea inghetata. Colega vorbea de zor fara sa ii pese ca nu o asculta nimeni. O aproba ca sa nu se dea de gol ca nu era atenta si se uita la ceas. Nici nu si-a dat seama ca a trecut atat de mult, inca putin si trebuia sa mearga acasa. A mai trecut o zi fara nimic deosebit, o zi ca multe altele care aveau sa urmeze. Mangaie vioara pusa pe umar si zambi. Isi saluta colega si se porni agale spre centru, zi scurta de iarna. De sus, din cer, fulgi mari de zapada se inghesuiau sa ascunda mizeria din jur. Ridica, tremurand, gulerul paltonului. Nu se mai termina iarna asta.
Singura, ea si vioara. Singura ei prietena de nadejde. Stia ca va prinde intotdeauna ultimul tren, parca o astepta pe ea, fata cu vioara. Inca o zi uitata, inca o zi trecuta, inca un pas inainte. Ii trecu prin cap motto-ul ei personal, “pana la capat, pana la capat”.
Drumul de intoarcere nu avea nimic deosebit doar ca aducea acasa indesat in sufletul ei agonia unei alte zile. Mangaie vioara, singura ei prietena in drumul lung spre casa, singura prietena pe drumul vietii. Eligibil pentru suflet. Te uita cum ninge decembre… Spre geamuri, iubito, priveste – canta un casetofon undeva in vagon.
- Esti tot ce am, sopti cu dragoste spre vioara.
Pana la capat, pana la capat, striga locomotiva si trenul se porni pe schiopatat. Fa, fa, sol, miiiiii.

Incertitudini

Cand am intrebat nu am primit raspuns

Am invatat sa fiu un bun meserias, am invatat sa ajut oameni, sa socializez la toate nivelurile intelectuale, am invatat cum e sa fi iubit, am invatat sa urasc, sa traiesc cu alegerile facute de mine, sa gust tradarea, sa cred, sa uit, sa poti uita cred ca este cel mai greu, am reusit uneori sa ma bucur, am invatat sa respect si asa am primit stima, am invatat sa am rabdare, sa ma joc ca un copil, am invatat sa iubesc, sa construiesc vise, sa-mi fie dor, sa zambesc, sa iubesc viata asa cum e. Dar toate acestea de mai sus nu m-au invatat sa am incredere. Toata lumea minte, intentionat sau nu. E tot ce am urat mai mult la oameni – minciuna intentionata, manipularea sentimentala, jocul de-a iubirea si prietenia. In acele momente ma simt folosit, mestecat si inghitit, apoi vomitat pe pamant negru. Vise inutile, ploaie si singuratate, timp ratacit, zambete daruite inutil. Cand tot de ce te bucuri se naruie, ce mai ramane?
Cerul noptii clipind din miile de ochi, iarba pe care ai iubit candva, diminetile care vin una cate una nechemate si… uitarea care te absolva de lacrimi. Lacrimile nu spala nimic. Mi-a ramas zambetul carnii pamantene, celalalt zambet e acru, pierdut, stramb. Uneori imi dau seama ca tot ce fac e inutil, ocupant al spatiului din timp, creez iluzii si inot in apa uscata a viselor incerte. Unii mananca, altii nu au ce, cativa iubesc, doi, trei sunt iubiti, un copil plange, o batrana asteapta pensia, toti se agata de minciuna pentru a exista, dar nimeni nu zambeste inocent, real, in tandem. Nu exista tandem, venim si plecam…singuri. Azi, pentru mine, singura persoana care-mi zambeste, este mama.
Omului i s-a dat darul vorbirii si cuvinte ca sa-si ascunda gandurile. Spunea cineva ca: “Minciuna este temelia bunelor maniere”. Minciuna ascunde lucruri dureroase, dar totodata le si creeaza. Nu-mi mai ramane decat sa ma mint pe mine insumi ca sa mai pot zambi.

Ma frec!

Ma tarasc din pat cu ochii stransi din cauza luminii de dimineata, spre bucatarie, unde aud zgomote ciudate. “Inundatie!”, spune fratele meu, invartind mopul profesional in piscina. “Mama dracului!”, ma aud injurand si ma indrept spre baie sa-mi clatesc fata de somn. “Ba, de ce nu e apa?”, racnesc din baie la frate-miu. “Am oprit-o, ca nu stiu de unde curge. Ce naiba e cu tine, nu vezi ce fac?” Scuip enervat in veceu si ies sa-mi aprind o tigara. Tusesc ca un fumator veteran. Cum dracu imi fac o cafea? Merg si deschid robinetul la cada sa vad daca reusesc sa scurg o cana de apa din boiler. Curgeeee!!!! Fac cafeaua si ma uit la fratele meu cum manuieste mopul. E duminica. Se aude popa urland de la biserica din centru. Trantesc geamul si am scapat de rahaiala religioasa din centru orasului. Nu stiu de ce trebuie sa urle, religia se urla acuma. Citesc in viteza mail-urile, nimic important, sorb din cafea si imi aduc aminte iar ca trebuie sa cumpar un alt cacat de robinet turcesc la bucatarie. “Ma frec!”, ii zic lui frate-miu si ma bag la un film pe calculator. E duminica, ce ma-sa! Nici azi nu pot sta in liniste?
……………………………………………………………………………..
“Touch mi tralala, dingdingdong” se aude din calculatorul meu, ultima melodie pentru homalai. Nu sunt. Adica nu sunt inca. Cine stie ce aduce viitorul, nu? Glumesc, evident. Urasc homalaii, dar imi plac lesbienele. E normal? Am terminat filmul si ma uit la stiri. Aceleasi cacaturi zilnic. Politica, politica, accidente. E duminica. Soarele patrunde printre jaluzelele de la geam si ma cheama afara. Scot nasul pentru un minut la aer, trag din tigara, scuip plamanii si injur. Hai odata luni! Daca s-ar putea, lunea trecuta.

Aburi

Sprijineam stalpul din fata lacto-bar-ului privind dezamagit amaratul de oras, unde plictiseala era tratata ca sport, gandindu-ma ce este de facut. Probabil ca era pauza la scoala din capatul strazii, ca veneau tot felul de figuri care mai de care mai ciudate ce imi aduceau aminte de aurolacii din canalele Bucurestilor, lasandu-mi o senzatie de dezgust pe care nici nu puteam sa mi-o maschez. Generatia derutata. Ce le-as mai fi dat niste palme…
Vremea dadea semne de oboseala. Nori negri veneau grabiti dinspre Padurea Neagra, aducand un plus de tristete plictisita. Macar de-ar veni o furtuna, sa spele delasarea si apatismul din jurul meu!
M-am hotarat sa intru in ‘bomba’ din spatele meu, ce puteam face altceva? Am ales o masa langa geam ca sa am imagine si am comandat o cafea. Un miros iute ma ataca din spate stricandu-mi si mai tare ziua, cineva fuma o tigara muncitoreasca, adica ieftina si buna, de provinienta ruseasca, tigara saraciei… delasare sau prostie? Cui ii pasa! Am aprins si eu o tigara si privind cerul negru de suparare, ma simteam ca el, dezamagit si trist. A venit si cafeaua mea. Mirosul imbietor imi mai schimba starea de abureala in care ma zbateam si parca nici cerul nu mai era asa de rau… Da… o cafea buna este ca o femeie zambind sau o cafea calda e ca o femeie rece, sau…invers? Nu mai stiu.
M-am trezit din visare cu ochii la banca din fata Casei de Cultura. In parculet doua fete se uitau indiferente la forfota strazii, si ele se luptau cu monotonia cotidiana. Una bruneta cu aerul “ce va uitati fraierilor?”, cealalta parca se batuse cu perna de curand si o uitase pe fata, dar interesante amandoua in esteticul zonei.
De dupa un nor negru de nervi iesi soarele, imi arunca un zambet ironic si intra inapoi in ascunzatoare doborat de norul negru si rau. De ce ma privi soarele in felul acesta? Probabil aratam ca un fraier, in barul asta de decazuti si mai ales ca miroseam deja a tigara ruseasca… Cizme de cauciuc imi mai lipseau si eram….
Ma uitam la fetele de pe banca si ma gandeam cum ar fi sa merg sa le cant ceva de genul “in cizme de cauciuc ti-am declarat iubire, ti-am declarat iubire sau latru ca un caineee…” Scuturai din cap, o luam razana sau tigarile amaratului ma zapacira?
Am iesit afara si am luat stalpul in primire pironind privirea pe bruneta de pe banca, desigur erau amandoua, dar numai eu stiam la care ma uit, auzi, numai eu stiam…ce tembel! Am dat vina pe vreme si am zis ca e timpul sa duc combina acasa.
Probabil plictiseala, bruneta si tigarile puturoase declansasera ploaia. Pana acasa eram ud complet, dar fericit ca un copil. Nici nu stiam de ce, dar mai conta?

Cine sunt eu si la ce imi foloseste

Am senzatia uneori ca singuratatea nu tine seama de cei ce te inconjoara. Ne nastem singuri, a ne simti singuri atunci cand sentimente contradictorii ne cuprind dupa un film despre viata, cand seful ne ia la intrebari sau atunci cand pierdem pe cineva drag sunt realitati clar definite.
Simt un gol, ma simt gol si toti cei ce sunt in jurul meu dispar cu tot cu zgomotele lor cu tot cu emanatiile si sentimentele lor, raman singur, eu in fata mea cu gandurile si trairile contradictoriului. Pentru mine sentimentul de a patrunde in acest gol este ca un medicament al sufletului. Toti avem nevoie de acel moment in care vorbim cu noi insine cu Eu-l care ne contrazice si ne curatam spiritul de gramada de gunoaie adunate si depozitate in suflet, atat de multe ca uneori e si greu sa stai in picioare. In acele momente nimic nu mai conteaza, parca am pleca din propriul nostru corp intr-o calatorie pe care nu o vrem dar care vine exact atunci cand sufletul are nevoie de o incarcare de vointa de o golire de cotidian. Cu cat ai mai multe de facut, cu cat ai realizat mai mult, cu atat nu iti foloseste personal la nimic. Tu in fata ta esti gol si nimic nu te ajuta sa scapi de sentimentul goliciunii, lumea reala nu exista. In realitatea zidita de umanitate, conceptiile si traditiile, obligatiile si constrangerile, religia, toate te fac sa uiti cine esti, unde esti si pentru ce existi. Zilnic se inoculeaza in noi frica, lipsurile, avem ocupatia de a servi celorlalti si uitam de Eu-l care sta inchis in noi. Singuratatea e singura posibilitate de care dispun atunci cand bateriile ma lasa, cand obosesc, de munca , de ajutat semenii, de a asculta pe toti care se plang de viata lor si implicarea mea in tot acest vacarm ma face sa devin scalvul rutinei planetare. Natura nu mai iubeste oamenii, dumnezeu a uitat de noi si pe buna dreptate – nu meritam nimic. Singuratatea e un dar de care nu ne bucuram indeajuns. Singuratatea, goliciunea in fata constiintei ne invata despre noi, cine suntem cu adevarat, procesele de constiinta sunt in singuratatea conversatiei intre real si Eu. Cine sunt Eu? Habar nu am. Nu am fost gratulat cu prea multe clipe de singuratate, dar atunci cand sunt parca se aprind lumini si o muzica nedefinita ma aduce in starea de a fi bucuros de ce am , de faptul ca sunt iubit, de prietenii mei, de ceea ce fac si am facut. In acele momente eu sunt EU. Sunt judecatorul si avocatul meu in acelasi timp. Cine sunt eu? Ce fac aici? Ma simt impins de la spate intr-o directie pe care nu am ales-o eu. Societatea? Da, societatea e creeata de noi dupa reguli impuse de cine stie cine si fiindca venim pe lume singuri, suntem lasati singuri toata viata si plecam singuri fara a afla de ce am fost pe aici. Iubesc momentele cand singuratatea ma cheama la discutii, sunt momente in care totul in jurul tau e atat de mic si atat de usor de schimbat. Ceea ce ieri a fost o realizare majora si am privit mandru de mine in oglinda, azi nu mai inseamna mare lucru. Oamenii spun lucruri frumoase doar pentru a se convinge pe ei ca exista acele lucruri. Frumusetea e ceva personal, am ajuns la convingerea ca omul nu creeaza nimic frumos, doar distruge ce a gasit frumos pe unde calca. Ce suntem de fapt? Procesele de constiinta pe care le avem – nu sunt cumva un fel de spovedanie in fata EU-lui suprem? Toate jocurile astea cotidiene ma obosesc si ma aduc in starea de mecanicitate, trairile in realitate sunt dezamagitoare, ma simt mult mai in siguranta eu cu mine decat in cotidianul liber impus de societatea activa. Iluzia ca existi e cea mai mare pedeapsa pe care am primit-o noi singuraticii planetei. Nu e interesant ca traim in grupuri si suntem singuratati individuale? Singuratatea este un intreg? Sau este un pantof in cautarea celeilalte jumatati care hoinareste in cotidian? Ma intreb: cine sunt eu si la ce imi foloseste?

Orasul cu o singura strada

Autobuzul tremura din toate incheieturile si gemea de efort la fiecare obstacol pe care il intalnea in cale. Ma intorceam in orasul meu dupa o lunga absenta. Nerabdator, asteptam in leganatul masinii sa ajung in targusorul prafuit, care pe atunci cand plecasem detinea recordul plictiselii.
O zdruncinatura puternica ma scoase din vis. Am ajuns! Autobuzul opri in statie si ma trezi in mijlocul strazii impins de ceilalti parteneri de leagan. Am privit la cei cativa oameni care asteptau in statie, probabil pe cineva din autobuzul cu care am venit si eu.
Pe mine nu ma astepta nimeni.
Am ramas singur in statie, dezorientat, sorbind cu nesat aerul copilariei mele. Nu se schimbase prea mult orasul meu. Aceleasi magazine prafuite, obosite de trecerea timpului, aceiasi oameni cu capul plecat de probleme si strada principala cu aceleasi blocuri cubiste model de arhitectura ruseasca. Da! Eram acasa. Imi luai bagajele si porni agale spre casa privind in jur poate vad pe cineva cunoscut. Nu intalnii pe nimeni. Probabil schimbul de generatii isi facuse datoria si aici, la capatul pamantului.
Locuiam aproape de liceu, intr-o casuta mica cu temelie de piatra, moda vremii, cu gard de lemn, acum innegrit de trecerea timpului.
In sfarsit acasa! Batrana mea mama ma astepta ca odinioara, in pragul casei cu lacrimi in ochi. Am imbratisat-o. Am ramas pret de cateva clipe cu privirea in ochii ei. Trecuse vremea si peste ea, dar ochii, ochii ii ramasera tot arzatori ca pe vremuri, uitasera sa imbatraneasca.
Am lasat bagajele in vechea mea camera si am pornit sa cutreier orasul, orasul tineretii mele. Desi vineri, frizeria de langa liceu era foarte aglomerata. In asteptarea randului, cativa dintre clienti se cinsteau direct dintr-o sticla, stand pe marginea scarilor, frizeria fiind ca o claca a barbatilor. Unele obiceiuri nu se schimba niciodata! Imi continuai plimbarea spre centru, unde biserica parea sa se uneasca cu cerul, acoperindu-si trecerea timpului cu cei cativa nori razleti care ii aopereau ranile provocate de timp. Se intuneca. Am pornit spre casa lasand orasul in urma, ca pe o rezerva de amintiri, la indemana. Il puteam cutreiera, in voie, oricand.
………………………

Am hotarat sa vad orasul de sus, ca atunci cand, copil fiind, cutreieram dealurile din preajma padurii. Am ajuns la liziera, m-am asezat pe un trunchi de stejar captusit cu muschi rotunzi, verzi ca ochii unei amintiri. De aici puteam privi tot. Releul de televiziune vechi si ruginit scruta cerul, departarile, cu ochiul rosu din varf, parca sfidand timpul, era acolo dintotdeauna si avea sa vegeze si asupra generatiilor viitoare cu ochiul sau rosu. Amintirile venira rand pe rand si timpul se opri.
Se inserase, din padure venea o umezeala rece, inghetata. Orasul, jos, in vale, isi aprinse luminile, tradand astfel ca este inca locuit. Deasupra, norii macinau cerul, lasand sa se vada rareori luna mica si insingurata. In vale, orasul era o poala plina de licurici, licurici plini de amintiri ce imi lasau un gust amar – indoiala, nesiguranta, neliniste. Imbatranisem!
Intors in vale, m-am oprit la un bar sa beau o bere, speram sa intalnesc pe cineva cunoscut. Spre surprinderea mea, eu am fost cel recunoscut. Vechi amici, acum apasati si ei de trecerea timpului, erau pentru mine azi doar niste fete noi. Viata isi luase tributul si de la ei. Trecuse timpul si prin orasul meu. Imbatranisera odata cu orasul. Viata avea aici avea o singura strada.
Imi aduc aminte cand spunea mama “cand vine nenorocire, mai baiete, nu vine singura, vine cu toate neamurile” – si avea dreptate. Orasul era in camasa de forta.
Sunt un strain in orasul meu cu o singura strada!

Orizonturi

Autobuzul tip acordeon se zgaltaia din toate inchieturile, dandu-mi impresia ca ating asfaltul cu picioarele. Serpentinele gri se vedeau pana jos, spre picioarele muntilor, pe alocuri fiind acoperite de ceata ce cobora lenes acoperind amaratul de autobuz. Soarele isi arata maretia undeva deasupra estului neterminat, facand muntii sa semene cu uriasi verzi zambitori. Bistrita curgea involburat, semn ca undeva, mai sus, pe munte, ploaia isi facea de cap. In zona cabanei Zugreni, cativa turisti curajosi si-au instalat corturile sfidand vremea capricioasa. Focurile, unditele, gratarele si aerul minunat de munte creau fericire si zambete largi. Uluitor de repede orizontul sudic devenise neclar. Nori grei de ploaie se asezara zambind ironic si noros la turistii din vale. Prin ceata alburie ce se vedea in vale doar varfurile copacilor se vedeau din padurile seculare ale Dornei.
- Inca 15 minute, imi spune prietena mea, si ajungem la Crucea. Intr-adevar, pe malul Bistritei casele incepeau sa se inmulteasca, drumul fiind pe malul stang, toate casele sunt asezate pe malul opus, unde se putea ajunge doar trecand podurile miscatoare de lemn, amplasate la diferite intervale.
Comuna Crucea isi poarta numele inca din cele mai vechi timpuri. Asezata la intersectia drumurilor dintre Brosteni, Dorna Arini, Stulpicani Bucovina si evident, Vatra Dornei, mai departe fiind Piatra Neamt, Suceava si Botosani. Ocupatia principala in trecut, fiind exploatarea lemnului. Localnicii comunei Crucea practicau plutaritul, de la Zugreni pana la Galati pe firul Bistritei. Aceasta ocupatie s-a pierdut in timp, fiind inlocuita cu exploatari miniere, uraniu si cupru, exploatari ce si-au pus deja amprenta atat pe oameni, cat si pe locurile mirifice candva salbatice. Cele peste opt sute de “fumuri”, cum zicea parintele V., sunt ingramadite intre doi versanti ai muntilor Dornei, epoca de aur imbogatindu-i si cu cateva blocuri “made in Romania”, azi locuite in mare parte de mineri. Mineritul, gaterul, turismul rural si culesul ciupercilor, fiind singurele optiuni pentru locuitorii din zona. Pastravii din raul Bistrita, cat si din afluentul Barnarel, aduc un surplus de “lux” vietii de pe valea Bistritei.
Cazat in sfarsit in unul din acele blocuri de aur, privesc de pe balcon la muntii semeti si aroganti ce ma inconjoara. Acoperiti de ceata subtire si alba, arata ca niste regi care s-au intalnit sa se sfatuiasca. Legendele spun ca aici, undeva, se afla ascunsa comoara lui Petru Rares, nu a fost gasita inca.
Privesc apusul care vine mult mai repede aici, trag aer in piept, tusesc ca un orasean, aerul fiind prea puternic pentru plamanii mei de Homo Erectus de ses, ascult linistea si aud muntii soptind. “Nu-i asa ca e frumoasa tara mea?” Ma intreb ingrozit, cine sunt astia care au cotropit-o?
Ma cheama gazda la masa de seara, ne mai auzim, daca nu fura cineva raiul unde ma aflu.