Florin Gusul Inca o panarama de blog!
Browsing all posts in: Proza

Dați un leu pentru…Whatever

December 5

Dați un leu pentru…Whatever

Îmi plac sărbătorile. Este minunat! Toate televiziunile îți urează, ofertează și oftează. Orice ONG, PNG, PSD, JPG, SRL, PF și OMFG strâng bani, haine, sarmale, păpuși, mătură, cântă, joacă miuțe și alte chestiuțe pentru bătrâni, orfani, homleși, africani, babuini și pelicani. Dragi “prieteni”, bătrânii, orfanii, Africa, pelicanii mănâncă și din ianuarie până în noiembrie, au nevoie de atenție, de sprijin, de afecțiune. În fiecare an este o invazie de “oameni minunați” fix în decembrie. Unde sunteți restul anului? Încă nu înțeleg acțiunile de acest fel, la grămadă. De ce se mediatizează atât de mult aceste gesturi perfect normale? Ce se câștigă? Imagine de bun samaritean? Capital politic? Nemurirea sufletului? Ce? Iubita mea are mana stângă agitată, mama face papanași, iar eu mă simt vinovat că nu am chemat o televiziune să mă vadă cum mănânc în decembrie. Nu uitați să cotizați la biserică pentru buna desfășurare a activităților. Cu cât vă rugați mai mult cu atât Dumnezeu va îndeplini mai repede dorințele, nu ale voastre ci ale celor care au deja și care vor mai mult. Conform noii legi a salarizării, prea, muuult prea fericitul oricare ar fi el va lua salariul mai mare ca Președintele țării. Asta pentru că EL produce mult, muuult de tot pentru economia națională, pentru bătrâni, orfani, Africa și pelicani.

- Mânâncă măi băiete că se răcesc papanașii….strigă mama din bucătărie…

Da mamă, sunt beată, se aude urlând din boxele mele…

- Mânânc mamă, mânânc…

Paște fericit! Scuze, Crăciun fericit… sau Whatever… De douăzeci de ani paștem fericiți și vor mai urma douăzeci…Îmi fuge mintea la mâna agitată a iubitei… Seară faină vă doresc! :) Hai steaua!

Florin Gușul

Ma frec!

November 8

Ma tarasc din pat cu ochii stransi din cauza luminii de dimineata, spre bucatarie, unde aud zgomote ciudate. “Inundatie!”, spune fratele meu, invartind mopul profesional in piscina. “Mama dracului!”, ma aud injurand si ma indrept spre baie sa-mi clatesc fata de somn. “Ba, de ce nu e apa?”, racnesc din baie la frate-miu. “Am oprit-o, ca nu stiu de unde curge. Ce naiba e cu tine, nu vezi ce fac?” Scuip enervat in veceu si ies sa-mi aprind o tigara. Tusesc ca un fumator veteran. Cum dracu imi fac o cafea? Merg si deschid robinetul la cada sa vad daca reusesc sa scurg o cana de apa din boiler. Curgeeee!!!! Fac cafeaua si ma uit la fratele meu cum manuieste mopul. E duminica. Se aude popa urland de la biserica din centru. Trantesc geamul si am scapat de rahaiala religioasa din centru orasului. Nu stiu de ce trebuie sa urle, religia se urla acuma. Citesc in viteza mail-urile, nimic important, sorb din cafea si imi aduc aminte iar ca trebuie sa cumpar un alt cacat de robinet turcesc la bucatarie. “Ma frec!”, ii zic lui frate-miu si ma bag la un film pe calculator. E duminica, ce pizda ma-sii! Nici azi nu pot sta in liniste?
……………………………………………………………………………..
“Touch mi tralala, dingdingdong” se aude din calculatorul meu, ultima melodie pentru homalai. Nu sunt. Adica nu sunt inca. Cine stie ce aduce viitorul, nu? Glumesc, evident. Urasc homalaii, dar imi plac lesbienele. E normal? Am terminat filmul si ma uit la stiri. Aceleasi cacaturi zilnic. Politica, politica, accidente. E duminica. Soarele patrunde printre jaluzelele de la geam si ma cheama afara. Scot nasul pentru un minut la aer, trag din tigara, scuip plamanii si injur. Hai odata luni! Daca s-ar putea, lunea trecuta.

Drujba – Vidanjor de serviciu!

Cand ceasul nu mai ticaie

October 9

Cand ceasul nu mai ticaie, doar ochii mai rad.

Batranetile sunt goale, triste, ochii, doar ochii mai povestesc. Am creat un clip video cu persoane la final de viata, la final de chin, care au expresii nebanuite pe fata, care exprima ceea ce viata le-a dat, tristete, bucurii, neputinta, placere. Sunt sentimente adevarate pe care noi, cei mai tineri, nu le cunoastem. Sa nu uitam ca vom fi si noi candva mai mult sau mai putin batrani. Sa ii iubim ca e tot ce au nevoie, parintii nostri, bunicii, batranii nostri in general. Rai, buni, ai nostri sunt.

Drujba – Vidanjor de serviciu!

Incertitudini

October 7

Cand am intrebat nu am primit raspuns.

Am invatat sa fiu un bun meserias, am invatat sa ajut oameni, sa socializez la toate nivelurile intelectuale, am invatat cum e sa fi iubit, am invatat sa urasc, sa traiesc cu alegerile facute de mine, sa gust tradarea, sa cred, sa uit, sa poti uita cred ca este cel mai greu, am reusit uneori sa ma bucur, am invatat sa respect si asa am primit stima, am invatat sa am rabdare, sa ma joc ca un copil, am invatat sa iubesc, sa construiesc vise, sa-mi fie dor, sa zambesc, sa iubesc viata asa cum e. Dar toate acestea de mai sus nu m-au invata sa am incredere. Toata lumea minte, intentionat sau nu. E tot ce am urat mai mult la oameni , minciuna intentionata, manipularea sentimentala, jocul de-a iubirea si prietenia. In acele momente ma simt folosit, mestecat si inghitit, apoi, vomitat pe pamant negru. Vise inutile, ploaie si singuratate, timp ratacit, zambete daruite inutil. Cand tot de ce te bucuri se naruie, ce mai ramane?
Cerul noptii clipind din miile de ochi, iarba pe care ai iubit candva, diminetile care vin una cate una nechemate si…. uitarea care te absolva de lacrimi. Lacrimile nu spala nimic. Mi-a ramas zambetul carnii pamantene, celalalt zambet e acru, pierdut, stramb. Uneori imi dau seama ca tot ce fac e inutil, ocupant al spatiului din timp, creez iluzii si inot in apa uscata a viselor incerte. Unii mananca, altii nu au ce, cativa iubesc, doi, trei sunt iubiti, un copil plange, o batrana asteapta pensia, toti se agata de minciuna pentru a exista dar nimeni nu zambeste inocent, real, in tandem. Nu exista tandem, venim si plecam…. singuri. Azi, pentru mine, singura persoana care-mi zambeste, este mama.
Omului i s-a dat darul vorbirii si cuvinte ca sa-si ascunda gandurile. Spunea cineva ca: “Minciuna este temelia bunelor maniere”. Minciuna ascunde lucruri dureroase, dar, totodata le si creeaza. Nu-mi mai ramane decat sa ma mint pe mine insumi ca sa mai pot zambi.

Drujba – Vidanjor de serviciu!

Orizonturi

April 12

Orizonturi

Autobuzul tip acordeon se zgaltaia din toate inchieturile dandu-mi impresia ca ating asfaltul cu picioarele. Serpentinele gri se vedeau pana jos spre picioarele muntilor, pe alocuri fiind acoperite de ceata ce cobora lenes acoperind amaratul de autobuz. Soarele isi arata maretia undeva deasupra estului neterminat, facand muntii sa semene cu uriasi verzi zambitori.Bistrita curgea involburat semn ca undeva , mai sus, pe munte ploaia isi facea de cap. In zona cabanei Zugreni, cativa turisti curajosi si-au instalat corturile sfidand vremea capricioasa. Focurile , unditele, gratarele si aerul minunat de munte creeau fericire si zambete largi. Uluitor de repede orizontul sudic devenise neclar. Nori grei de ploaie se asezara zambind ironic si noros la turistii din vale. Prin ceata alburie ce se vedea in vale doar varfurile copacilor se vedeau din padurile seculare ale Dornei.
- Inca 15 minute, imi spune prietena mea, si ajungem la Crucea. Intradevar, pe malul Bistritei casele incepeau sa se imnulteasca, drumul fiind pe malul stang, toate casele sunt asezate pe malul opus unde se putea ajunge doar trecand podurile miscatoare de lemn, amplasate la diferite intervale.
Comuna Crucea isi poarta numele inca din cele mai vechi timpuri. Asezata la intersectia drumurilor dintre Brosteni, Dorna Arini, Stulpicani Bucovina si evident, Vatra Dornei, mai departe fiind Piatra Neamt, Suceava si Botosani. Ocupatia principala, in trecut, fiind exploatarea lemnului. Localnicii comunei Crucea practicau plutaritul, de la Zugreni pana la Galati pe firul Bistritei. Aceasta ocupatie sa pierdut in timp fiind inlocuita cu exploatari miniere, uraniu si cupru, exploatari ce si-au pus deja amprenta atat pe oameni cat si pe locurile mirifice candva salbatice. Cele peste opt sute de “fumuri” cum zicea parintele V.sunt ingramadite intre doi versanti ai muntilor Dornei, epoca de aur imbogatindui si cu cateva blocuri made in Romania, azi locuite in mare parte de mineri. Mineritul, gaterul, turismul rural si culesul ciupercilor fiind singurele optiuni pentru locuitorii din zona. Pastravii din raul Bistrita cat si din afluentul Barnarel aduc un surplus de “lux”vietii de pe valea Bistritei.
Cazat in sfarsit in unul din acele blocuri de aur, privesc de pe balcon la muntii semeti si aroganti ce ma inconjoara. Acoperiti de ceata subtire si alba, arata ca niste regi care sau intalnit sa se sfatuiasca. Legendele spun ca aici, undeva, se afla ascunsa comoara lui Petru Rares, nu a fost gasita inca.
Privesc apusul care vine mult mai repede aici, trag aer in piept, tusesc ca un orasean, aerul fiind prea puternic pentru plamanii mei de Homo Erectus de ses, ascult linistea si aud muntii soptind. “Nu-i asa ca e frumoasa tara mea?” Ma intreb ingrozit, cine sunt astia care au cotropit-o?
Ma cheama gazda la masa de seara, ne mai auzim , daca nu fura cineva raiul unde ma aflu.

Florin Gusul

Fata cu vioara

April 12

Fata cu vioara

Trenul isi drese glasul si suira pentru ultima oara aratandu-si intentia de a parasi gara. Cu un ultim efort o fata cu o vioara, aruncata neglijent pe spate se agata de ultimul vagon si urca cu un zambet de satisfactie.
Ufff, reusise si de data asta. Se aseza pe ultima bancheta, puse cu grija vioara langa ea isi ridica gulerul de la haina tremurand si se ghemui resemnata. Doamne ce frig este, gandi, ce-as mai dormii macar zece minute! Inchise ochii si se gandi ce zi grea o asteapta. Incepura sa o doara genunchii. Privi indiferenta prin geamul vagonului incercand sa distinga ceva prin praful care se uita la ea arogant. Copacii intristati si ei, cu privirile lasate, defilau parca rastigniti prin fata geamului adancind si mai mult tristetea in saracia din jur. Se intinse si atinse vioara care se misca lovindu-se de spatarul scaunului. Se uita la ea cu drag, era singura prietena pe care o avea.
-Biletele la control, biletele la controol…
Se trezi brusc, atipise pentru un moment. Oare cat era ceasul?
“Nasul”o namila paroasa cu burta mare si cu o mustata ca un palmier se apropie de ea luminand vagonul saracacios cu o lanterna rusesca, probabil mostenire de la tatal lui care si el a fost candva “nas”, o privi si o recunoscu. Era micuta cu vioara. Composta impasibil si cu un gest reflex biletul, mormai un buna dimineata si se facu nevazut in intunericul din vagon. Ramase din nou singura cu gandurile ei si trenul asta abea se misca, cat o fi ora?

Locuia la tara si ca in toate satele, plictiseala era tratata ca distractia de baza. Muncise mult ca sa reuseasca la liceul de muzica, poate si pentru faptul ca scapa de stresul de acasa si de vecinii ei care nu stiau decat, pamant,pamant, pamant si vodca. Nu dorea sa fie ca ei. In sufletul ei nici nu incapea indoiala ca se nascuse intr-un loc in care nu se integra. Parintii o iubeau dar o tineau in lanturi neintelegand libertatea din fiinta ei sau poate intelegeau prea bine si incercau sa o protejeze de greseli. Oricum, nu-i intelegea. Sa bucurat enorm cand a vazut rezultatele la examen. Simtise atunci pentru prima data mirosul libertatii prin toti porii. Scapa de acasa! Reusise cu munca ei, doar ea.
Trenul facea vocalize, fa, fa, sol, miii, ii trecu prin minte. II placea vioara, ii placea sa cante, daruia bucurie celor care o ascultau si se simtea la randul ei fericita. Trenul scartai din toate incheieturile si incepu sa franeze.
Se vedea gara in lumina diminetii. Pe placuta de la intrare scria cu albastru ruginit, “Bine ati venit in Pai City”.

Cobora cu greu din trenul ruginit. Cativa baieti ii aruncau priviri jucause si zambete malitioase. Se simtea bine. Luneca pe gheata de pe trotuar si cazu in fund, in spatele ei fluiraturi si rasete. Sa inrosit de nervi dar de data asta nu intoare capul, cu toate ca ar fi vrut sa le spuna ceva de dulce. Baieti de la oras! Vai mama lor.Porni cu pasi mari spre scoala mangaind vioara.
In curtea scolii, harmalaie mare, doi colegi se certau probabil pentru o fata si agitau spiritele in jurul lor, toti asteptau bataia si o incurajau prin strigate. Trecu zambind pe langa ei si gandi in sinea ei ca se bateau degeaba prostii, fata va merge oricum cu amandoi. Se auzi strigata, colega ei de banca alerga spre ea cu zambetul pe buze.
-Nu facem prima ora, hai sa bem o cafea!

In barul din spatele scolii cativa matinali asezati la o masa aruncau priviri indiferente, ridicand doar pentru o clipa privirile de la paharele lor cu licoarea lui Bachus. Luara cu asalt doua scaune de plastic verde, la moda in Pay City, si se asezara la o masa in coltul cel mai negru din bar. Barmanul, care a uitat sa scoata perna de pe fata venii cu doaua cafelute care improspatara aerul din jurul lor. In cateva clipe tigarile ardeau si zambeau fericile la aburul din cafea. Discutara despre prietenii lor si de finalul de saptamana care a fost un esec total. Au fost la o petrecere si baietii au luat-o pe alcool, toata distractia degenerand intr-o cearta generala. Fetele plecara toate lasand masculii infierbantati de zeul alcoolului sa se descurce singuri.

Soarele isi arunca cateva raze singuratice prin geamurile barului, privind la fete cu superioritate rece ca gheata. Profitand de razele razlete ale soarelui sau hotarat sa mearga in parcul din centrul orasului. Pe o banca, doi indragostiti isi schimbau adn-urile si se priveau de parca se vedeau prima oara. Isi aminti de ochii prietenului ei. Nu vazuse la el decat ochii, ochii albastrii si curiosi. Cand l-a cunoscut avea prietena, nu a contat prea mult, asa era ea, cand ii placea ceva, lua si gata. Intotdeauna ia placut sa-si incerce puterile. Se bucura de libertatea optinuta si profita la maximum. Nu a stiut niciodata sa aleaga, isi urma doar instinctul.
Cateva ciori melomane o readuse in realitatea inghetata. Colega vorbea de zor fara sa ii pese ca nu o asculta nimeni. O aproba ca sa nu se dea de gol ca nu era atenta si se uita la ceas. Nici nu si-a dat seama ca a trecut atat de mult, inca putin si trebuia sa mearga acasa. A mai trecut o zi fara nimic deosebit, o zi ca multe altele care aveau sa urmeze. Mangaie vioara pusa pe umar si zambi.Isi saluta colega si se porni agale spre centru, zi scurta de iarna. De sus, din cer, fulgi mari de zapada se inghesuiau sa ascunda mizeria din jur. Ridica, tremurand, gulerul paltonului. Nu se mai termina iarna asta.
Singura, ea si vioara. Singura ei prietena de nadejde. Stia ca va prinde intotdeauna ultimul tren, parca o astepta pe ea, fata cu vioara. Inca o zi uitata, inca o zi trecuta, inca un pas inainte. Ii trecu prin cap motto-ul ei personal, “pana la capat, pana la capat”.
Drumul de intoarcere nu avea nimic deosebit doar ca aducea acasa indesat in sufletul ei agonia unei alte zile.  Mangaie vioara, singura ei prietena in drumul lung spre casa, singura prietena pe drumul vietii. Eligibil pentru suflet. Te uită cum ninge decembre…Spre geamuri, iubito, priveşte – canta un casetofon  undeva in vagon.
- -Esti tot ce am, sopti cu dragoste spre vioara.
Pana la capat , pana la capat, striga locomotiva si trenul se porni pe schiopatat. Fa, fa, sol, miiiiii.

Florin Gusul

Cine sunt eu si la ce imi foloseste

March 18

Cine sunt eu si la ce imi foloseste

Am senzatia uneori ca singuratatea nu tine seama de cei ce te inconjoara. Ne nastem singuri, a ne simti singuri atunci cand sentimente contradictorii ne cuprind dupa un film despre viata, cand seful ne ia la intrebari sau atunci cand pierdem pe cineva drag sunt realitati clar definite.
Simt un gol, ma simt gol si toti cei ce sunt in jurul meu dispar cu tot cu zgomotele lor cu tot cu emanatiile si sentimentele lor, raman singur, eu in fata mea cu gandurile si trairile contradictoriului. Pentru mine sentimentul de a patrunde in acest gol este ca un medicament al sufletului. Toti avem nevoie de acel moment in care vorbim cu noi insine cu Eu-l care ne contrazice si ne curatam spiritul de gramada de gunoaie adunate si depozitate in suflet, atat de multe ca uneori e si greu sa stai in picioare. In acele momente nimic nu mai conteaza, parca am pleca din propriul nostru corp intr-o calatorie pe care nu o vrem dar care vine exact atunci cand sufletul are nevoie de o incarcare de vointa de o golire de cotidian. Cu cat ai mai multe de facut, cu cat ai realizat mai mult, cu atat nu iti foloseste personal la nimic. Tu in fata ta esti gol si nimic nu te ajuta sa scapi de sentimentul goliciunii, lumea reala nu exista. In realitatea zidita de umanitate, conceptiile si traditiile, obligatiile si constrangerile, religia, te fac sa uiti cine esti, unde esti si pentru ce existi. Zilnic se inoculeaza in noi frica, lipsurile, avem ocupatia de a servii celorlalti si uitam de Eu-l care sta inchis in noi. Singuratatea e singura posibilitate de care dispun atunci cand bateriile ma lasa, cand obosesc, de munca , ajutat semenii, de a asculta pe toti care se plang de viata lor si implicarea mea in tot acest vacarm ma face sa devin scalvul rutinei planetare. Natura nu mai iubeste oamenii, dumnezeu a uitat de noi si pe buna dreptate, nu meritam nimic. Singuratatea e un dar de care nu ne bucuram indeajuns. Singuratatea, goliciunea in fata constiintei ne invata despre noi, cine suntem cu adevarat, procesele de constiinta sunt in singuratatea conversatiei intre real si Eu. Cine sunt Eu? Habar nu am. Nu am fost gratulat cu prea multe clipe de singuratate, dar atunci cand sunt parca se aprind lumini si o muzica nedifinita ma aduce in starea de a fi bucuros de ce am , de faptul ca sunt iubit, de prietenii mei, de ceea ce fac si am facut. In acele momente eu sunt EU. Sunt judecatorul si avocatul meu in acelasi timp. Cine sunt eu? Ce fac aici? Ma simt impins de la spate intr-o directie pe care nu am ales-o eu. Societatea? Da, societatea e creeata de noi dupa reguli impuse de cine stie cine si fiindca venim pe lume singuri, suntem lasati singuri toata viata si plecam singuri fara a afla de ce am fost pe aici. Iubesc momentele cand singuratatea ma cheama la discutii, sunt momente in care totul in jurul tau e atat de mic si atat de usor de schimbat. Ceea ce ieri a fost o realizare majora si am privit mandru de mine in oglinda, azi nu mai inseamna mare lucru. Oamenii spun lucruri frumoase doar pentru a se convinge pe ei ca exista acele lucruri. Frumusetea e ceva personal, am ajuns la convingerea ca omul nu creeaza nimic frumos, doar distruge ce a gasit frumos pe unde calca. Ce suntem de fapt? Procesele de constiinta pe care le avem nu sunt cumva un fel de spovedanie in fata EU-lui suprem? Toate jocurile astea cotidiene ma obosesc si ma aduc in starea de mecanicitate, trairile in realitate sunt dezamagitoare, ma simt mult mai in siguranta eu cu mine decat in cotidianul liber impus de societatea activa. Iluzia ca existi e cea mai mare pedeapsa pe care am primit-o noi singuraticii planetei. Nu e interesant ca traim in grupuri si suntem singuratati individuale? Singuratatea este un intreg? Sau este un pantof in cautarea celeilalte jumatati care hoinareste in cotidian? Ma intreb, cine sunt eu si la ce imi foloseste.

Orasul cu o singura strada

January 18

Orasul cu o singura strada

Autobuzul tremura din toate incheieturile si gemea de efort la fiecare obstacol pe care il intalnea in cale. Ma intorceam in orasul meu dupa o lunga absenta.Nerabdator, asteptam in leganatul masinii sa ajung in targusorul prafuit, care pe atunci cand plecasem detinea recordul plictiselii.
O zdruncinatura puternica ma scoase din vis. Am ajuns!Autobuzul opri in statie si ma trezi in mijlocul starzii impins de ceilalti parteneri de leagan. Am privit la cei cativa oameni care asteptau in statie, probabil pe cineva din autobuzul cu care am venit si eu.
Pe mine nu ma astepta nimeni.
Am ramas singur in statie, dezorientat, sorbind cu nesat aerul copilariei mele.Nu se schimbase prea mult orasul meu. Aceleasi magazine prafuite, obosite,de trecerea timpului, aceeasi oameni cucapul plecat de probleme si strada principala cu aceleasi blocuri cubiste model de arhitectura ruseasca.Da! Eram acasa. Imi luai bagajele si porni agale spre casa privind in jur poate vad pe cineva cunoscut.Nu intalni pe nimeni.Probabil schimbul de generatii isi facuse datoria si aici la capatul pamantului.
Locuiam aproape de liceu, intr-o casuta mica cu temelie de piatra, moda vremii, cu gard de lemn acum inegrit de trecerea timpului.
In sfarsit acasa! Batrana mea mama ma astepta ca odinioara, in pragul casei cu lacrimi in ochi. Am imbratisat-o.Am ramas pret de cateva clipe cu privirea in ochii ei.Trecuse vremea si peste ea, dar ochii, ochii ii ramasera tot arzatori ca pe vremuri, uitasera sa imbatraneasca.
Am lasat bagajele in vechea mea camera si am pornit sa cutreier orasul, orasul tineretii mele. Desi vineri, frizeria de langa liceu era foarte aglomerata. In asteptarea randului cativa dintre clienti se cinsteau direct dintr-o sticla, stand pe marginea scarilor, frizeria fiind ca o claca a barbatilor.Unele obiceiuri nu se schimba niciodata! Imi continuai plimbarea spre centru unde biserica parea sa se uneasca cu cerul acoperindu-si trecerea timpului cu cei cativa nori razleti care ii aopereau ranile provocate de timp. Se intuneca.Am pornit spre casa lasand orasul in urma, ca pe o rezerva de amintiri , la indemana. Il puteam cutreiera, in voie, oricand.
………………………

Am hotarat sa vad orasul de sus, ca atunci cand copil fiind, cutreieram dealurile din preajma padurii. Am ajuns la liziera, m-am asezat pe un trunchi de stejar captusit cu muschi rotunzi,verzi ca ochii unei amintiri.De aici puteam privi tot. Releul de televiziune vechi si ruginit, scruta cerul, departarile cu ochiul rosu din varf, parca sfidand timpul, era acolo dintotdeauna si avea sa vegeze si asupra generatiilor viitoare cu ochiul sau rosu. Amintirile venira rand pe rand si timpul se opri.
Se inserase, Din padure venea o umezeala rece, inghetata. Orasul jos, in vale isi aprinse luminile, tradand astfel ca este inca locuit. Deasupra norii norii macinau cerul lasand sa se vada rareori luna, mica si insingurata. In vale orasul era o poala plina de licurici, licurici plini de amintiri ce imi lasau un gust amar, indoiala, nesiguranta, neliniste.Imbatranisem!
Intors in vale m-am oprit la un bar sa beau o bere, speram sa intalnesc pe cineva cunoscut. Spre surprinderea mea eu am fost cel recunoscut. Vechi amici acuma apasati si ei de trecerea timpului, erau pentru mine azi doar niste fete noi. Viata isi luase tributul si de la ei.Trecuse timpul si prin orasul meu. Imbatranisera odata cu orasul. Viata aici, avea o singura strada.
Imi aduc aminte cand spunea mama “cand vine nenorocire , mai baiete, nu vine singura, vine cu toate neamurile”si avea dreptate. Orasul era in camasa de forta.
Sunt un strain in orasul meu cu o singura strada!

Florin Gusul

Aburi

January 18

Aburi

Sprijineam stalpul din fata lacto-bar-ului privind dezamagit amaratul de oras, unde plictiseala era tratata ca sport, gandindu-ma ce este de facut.Probabil ca era pauza la scoala din capatul strazii ca veneau tot felul de figuri care mai de care mai ciudate ce imi aduceau aminte de aurolacii din canalele Bucurestilor, lasandu-mi o senzatie de dezgust pe care nici nu puteam sa mi-o maschez. Generatia derutata.Ce le-as mai fi dat niste palme…
Vremea dadea semne de oboseala.Nori negri veneau grabiti dinspre Padurea Neagra aducand un plus de tristete plictisita.Macar de-ar veni o furtuna sa spele delasarea si apatismul din jurul meu!
M-am hotarat sa intru in ‘bomba’ din spatele meu, ce puteam face alceva? Am ales o masa langa geam ca sa am imagine si am comandat o cafea. Un miros iute ma ataca din spate stricandu-mi si mai tare ziua, cineva fuma o tigara muncitoreasca, adica ieftina si buna,de provinienta ruseasca,tigara saraciei…delasare sau prostie? Cui ii pasa!Am aprins si eu o tigara si privind cerul negru de suparare, ma simteam ca el, dezamagit si trist.A venit si cafeaua mea.Mirosul imbietor imi mai schimba starea de abureala in care ma zbateam si parca nici cerul nu mai era asa de rau…Da…o cafea buna este ca o femeie zambind.
M-am trezit din visare cu ochii la banca din fata Casei de Cultura.In parculet doua fete se uitau indiferente la forfota strazii, si ele se luptau cu monotonia cotidiana.Una bruneta cu aerul”ce va uitati fraierilor…”, cealalta parca se batuse cu perna de curand si o uitase pe fata,dar interesante amandoua in esteticul zonei.
De dupa un nor negru de nervi iesi soarele, imi arunca un zambet ironic si intra inapoi in ascunzatoare doborat de norul negru si rau.De ce ma privi soarele in felul acesta? Probabil aratam ca un fraier, in barul asta de decazuti si mai ales ca miroseam deja a tigara ruseasca…Cizme de cauciuc imi mai lipseau si eram….
Ma uitam la fetele de pe banca si ma gandeam cum ar fi sa merg sa le cant ceva de genul”in cizme de cauciuc ti-am declarat iubire, ti-am declarat iubire sau latru ca un caineee…”Scuturai din cap, o luam razana sau tigarile amaratului ma zapacira?
Am iesit afara si am luat stalpul in primire pironind privirea pe bruneta de pa banca,desigur erau amandoua dar numai eu stiam la care ma uit,auzi, numai eu stiam..ce tembel! Am dat vina pe vreme si am zis ca e timpul sa duc combina acasa.
Probabil plictiseala,bruneta si tigarile puturoase declansasera ploaia.Pana acasa eram ud complet, dar fericit ca un copil.Nici nu stiam de ce, dar mai conta?

Florin Gusul

Florin Gusul (8 aprilie, 1970, Siret) este o prezenta activa intre sustinatorii si animatorii actiunilor si productiilor culturale din oraselul cu nume de rau al toposului sucevean. A publicat si publica in mai toate periodicele siretene si judetene, incepand de la Actualitatea sireteana si pana la “contemporanul” Saptamana sireteana si radio Iasi.  Membru al diferitelor cenacluri literare din raza in care isi creste devenirile. Antologat in volumul Frumusetea ingerilor inainte de revolta  (Ed. Musatinii/Bucovina viitoare, Siret, 1999).Publica in 2009 volumul de poezie “Ganduri peregrine” (Editura Agnos Sibiu). In 2012  a aparut volumul de poezie “Capac pentru oala cu chisleac”- grafica Mihai Panzaru PIM, (Editura Agnos Sibiu).
Romeo Petrasciuc editor  “Editura Agnos”  Sibiu. În 2015 a apărut lucrarea “Pași peste veacuri” – Florin Gușul, Ovidiu Buzec. 160 de pagini cu fotografii ale orașului Siret din perioada 1860-1989.

Membru in Reteaua Literara